Aproape

Şi încep iar să-mi imaginez...

Mă văd vorbind cu ea ore în şir despre tot, toţi şi toate, seara, întinşi în pat, comozi. Să ne uităm la filme, din când în când, dar niciodată să nu le vedem până la final... Să mai ieşim la o cafea printr-un bar retras, cu miros de fum stătut şi preţuri mici. Să ajungem acolo mergând prin bălţile şi noroaiele oraşului ăsta aglomerat. Să încercăm o plimbare pe bulevand, dar s-o facem rapid, nerăbdători să ajungem acasă. Să o îmbrac în hainele mele mai mari şi să râdem ce caraghios arată. S-o privesc fix minute în şir, până se ruşinează şi se intimidează. Să-i ofer, măcar pentru câteva ore, siguranţa şi confortul călduros de care are nevoie orice femeie strânsă în braţe de un bărbat. Să adormim cu mâna mea jucându-ne în părul ei şi să ne trezim nas în nas, sărutându-ne înainte să ne dezmeticim complet, să lenevim până aproape de amiază.

În fiecare zi...

Momentan, mă gândesc serios dacă, să-i spun că m-am îndragostit de ea sau nu. Mi-e frică de cum o să reactioneze...

Mă mai gândesc la asta!

Prima treapta

Am început să meditez asupra lucrurilor pe care, de cele mai multe ori, le trec cu privirea. Cum ar fi frumuseţea, şi cât de relativă şi subiectivă este ea.

Ce înseamnă, de fapt, frumos? La ce se rezumă? Care sunt standardele, şi care sunt limitele? Cum recunoşti frumosul? Cum ştii când îl vezi şi când trece pe lângă tine?

Cliseele cu "frumuseţea vine din interior" şi "fiecare este frumos, în felul lui" chiar sunt un pic depăşite. Vorbesc despre... habar n-am despre ce vorbesc! Sunt un pic extatic. Gata, mi-am adus aminte! Vorbesc despre frumuseţea psihologică! Oamenii sunt cu adevărat frumoşi când gândesc. Dar frumuseţea doare, în cazul asta...

Nebunul din munţi III

Romantismul, romantismul este o secreţie a unui suflet înflorit, deci, doresc ca sufletul nostru să fie înflorit, deci aş vrea să fim ajutaţi sau măcar să nu fim opriţi...

Până nu demult eram sigur, sau mai bine zis credeam că poţi iubi numai fizicul; de fapt, auzisem doar că poţi iubi şi psihicul, şi modul de a gândi, moralul, şi, în general, tot ceea ce poate zace în cutia craniană şi în acea parte care se află undeva în piept, si numită "suflet".

Dar nu vroiam să cred, de câte ori îmi plăcuse o fată ca fizic, nu puteam să sufăr comportarea şi modul în care gândea, aşa că nu puteam să cred că aceste două calităţi o să le pot întâlni în aceeşi persoană.

Ceea ce e în suflet şi în minte, e mai puternic decât fizicul, aşa că e mai bine să iubeşti întâi sufletul şi apoi fizicul, sau cel puţin pe amândouă deodată.

Când te îndrăgosteşti de fizic e aşa cum ai intra în apă la mare, din ce în ce mai adânc, până îţi trece de cap. Dar ştii că mereu există şi malul celălalt.

Pe când atunci când te îndrăgosteşti de suflet e ca şi cum ai merge într-o apă mică până la glezne, mult timp, şi apoi ai întâlni o groapă adâncă în care te prăbuşeşti şi nu mai poţi ieşi căci pereţii sunt drepţi.

Nu are importanţă ce se va întâmpla mâine. Decât te întristezi... asta o să faci toată viaţa şi degeaba.

Măsură în care va influenţa viitorul tău. Nu trebuie să fii niciodata pesimist, strică la ficat. Fii vesel şi să nu-ţi pese.

Ideologia şiretului: intru prin ce gaură încap.

Mulţi zic că nu am ambiţie.
E adevărat, dar ambiţia nu ajută la nimic. Eu am ceva mai folositor: voinţă. Este însă necesar să mi-o trezească ceva, şi mai puţin lucru... şi puţin cum sugera...

Daţi-mi!

Daţi-mi tot ce am nevoie sa fiu eu, daţi-mi un minut cu Dumnezeu...

Shh, acuma vorbim...

- Auzi, dă-mi şi mie conştiinţa Ta, conştiinţa de-a visa, cu nefiinţă să mă pot juca, şi-n ruga mea ascultă-mă,   şi-n sine Tu ascunde-mă, şi azi uităţi-mă... Şi ştiţi că iar vă privesc cu frică, daţi-mi sunetul din sufletul ce vă ridică... Ce mă ridică... Daţi-mi!


Uneori îmi imaginez dialoguri cu Dumenezeu. E ca şi cum mi-aş imagina discuţii cu prieteni imaginari, despre care sunt conştient că sunt doar în mintea mea. În ultimul timp, îmi imaginez cum Îi acord mustrări gratuite, cum Îl iau putin la mişto, sau peste picior.

Ultima oara I-am spus aşa:


- Auzi, băi Asta!... Ia uită-Te puţin pe Pământ, să vezi care e mişcarea. Îţi place? Unde e iubirea şi milostivenia aia pe care o tot promiţi? Zi Tu, nu meriţi sa fii un pic tras de urechi? Amice, asta nu e o joacă... Ai aproape 7 miliarde de oameni în grijă, şi Tie îţi arde de glume şi de ars aiurea prin Rai? Ia treci Tu frumuşel, şi fă curat pe unde e murdar, şi să n-aud comentarii! Ştii că am dreptate, că Ţi-ai cam bagat picioarele în ultima vreme. Sper să nu se mai repete!


Mă simt ca scos din vis, undeva la mijloc între r.e.m. şi realitate, cu ambigue tente de vis lucid. E puţin euforică starea, şi mă transformă într-un boem şoarece de bibliotecă pironit în faţa calculatorului. Poate ştiai, Dar Alfred Adler sugera că visele ar putea fi "pregătiri emoţionale" pentru rezolvarea unor probleme din starea de veghe, împingând individul de la simţul comun la logica proprie. Problema este că nu există o regula legată de reziduurile sentimentale ale visului, care pot fie intări, fie inhiba acţiunea contemplată.

Iar ultimul meu vis m-a speriat rău de tot...

Nebunul din munţi II

Iubirea - e greu de spus ceva despre ea, poate numai din cărţi, căci noi nu am atins-o şi nici nu o vom atinge, căci nu suntem departe de a ni se impune şi aleasă.

Să nu uităm excepţiile!

An de an - nu în mod direct - ne sunt spune unele concepţii şi, fără să ne dăm seama, ele se înfig în noi nemaipărăsindu-ne.

Cum fetele au o piedică ascunsă, care le spune: păstraţi-vă vinginitatea? S-au născut oare cu această concepţie? Oare animalele din care ne tragem îşi pun vreo întrebare în acest domeniu, atunci cum de noi o avem... Bineînteles, "raţiunea umană", se va spune. Eu aş răspunde "înrăirea umană".

Nu spun că fetele sunt rele şi noi dumnezei, sunt de acord că ideile lor sunt un răspuns la comportările noastre. Dar comportările noastre dupa sex nu sunt oare o caracteristică, impusă de bariere - care ne împiedică să ascultăm de suflet în comportările noastre cu semenele...

Deci, cer în continuare un ajutor tuturor - să ne creadă capabili de a gândi, să ne trateze ca atare, să ne respecte sufletul, să nu ne impună gândirea lor.

Cred că nu există defect care să primeze. Şi nici calitate.

Cred însă că aş iubi o fată mai ales dacă ar acţiona numai după cum îi spune creierul, fără să asculte de alte îndemnuri. Spun creierul, întelegând prin asta un creier fără influenţele de zi cu zi ale celorlalţi, pe care îi consider - şi cred că nu voi fi minat din cauza asta - nocivi.

Ce cred că primează - aspectul fizic sau in intelectul - într-o iubire? În iubirea mea, normal, puterea de a gândi a fetei respective.

Fizicul este un lucru trecător, şi prin fizic, mulţi înteleg sexul. Eu aş iubi o fată fără să mă gândesc la ea din punct de vedere sexual... ci să o consider o prietenă, deci prietenia se poate întretăia cu iubirea.

Dacă vă întrebaţi de ce nu vorbesc de părinţi sau de profesori ?!...

Pentru că ar însemna egoism din partea mea să mă refer la lucrurile din universul meu. Eu vreau să port aici o discuţie ca un reprezentant ceva mai conştient al "mulţimii".

În ultima săptămână s-au petrecut lucruri destul de obişnuite, care mi-au creat certitudinea că tineretul de azi, şi, odată cu el, cel viitor, trebuie salvat de la moartea sufletului.

Căci aşa cum apendicul a devenit un organ nefolositor, s-ar putea, cu anii, ca şi sufletul să nu mai fie decât ceva fără sens, şi să ne căutăm nevestele şi prietenii băgând o fisă într-un calculator.

Deci, cer societăţii (vreau să nu se uite - în aceasta includ şi tinereul ) să ne ajutăm sufletul.

Cei care spun: "ah, tineretul de astăzi", nu au nici o vină, îi pot considera doar nişte oameni care au trăit singuri, nu au fost ajutaţi şi au ajuns astăzi demni de milă. Vreau totuşi ca generaţiile viitoare să nu mai fie demne de milă, şi pentru aceasta trebuie să facem şi noi un pas înainte, cu toate că suntem aproape sacrificaţi.

Deci, vă rog încercaţi să ne ajutaţi şi convingeţi societatea să ne iubească! Să ne ajute.

Nu am spus nimic despre elementele negative, cum ar fi - hoţi, criminali, puşlamale. Voi încerca să diagnostichez. Unii - sau nu au avut un suflet din naştere, şi despre aceştia nu are sens să vorbim. Sau el a fost predispus să se distrugă, să se nimicească şi nu îl putem opri.

Banalităţile nu sunt pasiunea mea

Dar ea, ea fumează frumos, şi cu poftă. Parcă iese altfel fumul din gura ei, mai calm şi mai lent, de parcă nu-i pasă că o să se piardă în aer. Iar eu, aş vrea să fiu eu fum de ţigară... s-o ating putin, chiar dacă mă dă afară repede şi trece la urmatorul fum.

Nebunul din munţi

"Viaţa este frumoasă, este bună, este plină de bucurii, dar..." - spuneaţi dumneavoastra - că totul se învârteşte între "realitate" cu sensul de viaţă mecanică, impusă de mersul general la tineretului şi inimă. Eu aş zice suflet, căci inima, ea însăşi, este ceva prea real.

Copiii de azi sunt foarte chinuiţi, dacă nu din punct de vedere material, sunt chinuiţi spiritual, chinuri mai grave, cred eu.

Faptul că totul este după tipic, căci înainte noastră au mai trăit copii, şi noi trebuie să respectăm mersul impus de ei, şi faptul că dupa noi vor mai trăi copii, si noi trebuie să le fim exemplu, ne face noi înşine maşini şi ne obligă să nu mai gândim noi înşine, ci să pornim cu concepţii greşite.
Deci mergem după anumite reguli, deci nu am depăşit stadiul împotriva căruia luptăm cu vehemenţă de atâta timp.

Acest mod de viaţă ne face să neglijăm sufletul, care - ca o celula în mediu neprielnic - se transformă în spor şi nu mai reacţionează, devenind un "obiect fără viaţă" în trupul nostru.
Noi nu putem să avem cu cineva discuţii deschise deoarece ştim - fiindcă ni s-a spus - că nu există decât foarte rar prieteni adevăraţi. Deci ne izbim tot de limitele acestea nenorocite. Chiar şi faptul că avem numai 10 minute la îndemână este tot ceva care pledează împotriva comunicaţiei dintre noi, cei tineri, şi societatea din jur, chiar şi tinerii de aceeşi vârstă.

Aşa că problema problema noastră nu este iubirea, profesorii, sau părinţii, ci o problema mai adâncă - a sufletului singur, a unui suflet care trebuie să poarte în cârcă legenda luptatorului singur, care se ştie că nu va birui niciodată, chiar dacă este reprezentant al binelui, chiar dacă este un reprezentant al răului.

Nu toţi tinerii vor vorbi despre acest suflet, pentru că deja el este "un obiect mort", cum ar fi în general la premianţii înrăiţi (căci l-au neglijat).

În schimb toţi se vor pretinde sensibili - lucru pe care îl putem intitula tristeţea omului care simte că pierde ceva nedefinit, fără să ştie ce; şi totuşi, aceşti oameni pot fi scăpaţi, ajutaţi. Cum? - veţi întreba - trebuie prelucraţi toţi oamenii pentru asta, toţi, pentru că singuri nu vom reuşi.

Sincer vorbind, eu cred că ma închid faţă de oamenii din jurul meu, căci văd că nu am ascultare, nimeni nu prea înţelege problemele celui de lângă el, şi chiar dacă încearcă, le va trece prin sita gândirii sale şi va răspunde cu propriile întrebări, pe care le crede general valabile.

Iată povestea omului care merge pe sârmă

Aaaa fost odată un om care o viaţă întreagă a încercat să meargă pe sârmă. Şi după multă trudă a reuşit, şi atunci a luat sârma şi-a plecat în târg; a legat sârma dintr-o parte într-alta a târgului şi-a început să meargă pe ea, dar sârma era veche şi s-a rupt. Atunci omul căzut a spus:

"O viaţă întreagă înveţi, ca să ajungi ceva, şi când crezi că ai terminat, iar trebuie să înveţi. Uite şi eu acuma, am căzut, mi-am rupt piciorul şi când s-o însănătoşi, iar trebuie să învăţ să merg pe sârmă. Şi dacă mereu înveţi, când te opreşti, tot nimic nu eşti. Şi atunci îţi aduci aminte că ai uitat să fii copil! De ce? Fiindcă învăţai!"

Poate unele lucruri nu le întelegi acuma, dar mai târziu, puţin mai târziu, ai să înţelegi.

(Im)posibil

Am încercat să dublez cubul. Am reuşit doar cu o riglă şi un compas.

Am încercat să împart un unghi în trei unghiuri egale. Am reuşit doar cu o riglă şi un compas.

Am încercat să fac cuadratura cercului... Încă mai încerc. Dar unele lucruri se abandonează.

Cică trebuie să ştii cand să renunţi...

Unora le vina să plangă.
Mie îmi vine să vomit.

Încep să învăţ că întotdeauna trebuie să-ţi faci singur opţiunile şi mereu să fie două ieşiri: una convenabilă şi una şi mai convenabilă, una bună şi una şi mai bună, una uşoară şi una şi mai uşoară... Şi ca întotdeuna trebuie să zambesc, indiferent că sunt calm, trist, nervos, extatic sau sictirit, indiferent că mint sau spun adevărul, pentru că oamenii chiar mor, şi imi este frică să nu moară vreunul supărat pe mine. Diplomat pană la nebunie, dar o fac.

Aşa sunt eu...

Zambet.

Prima treaptă

Îmi pare rău că uneori sunt înteles greşit.
Îmi pare rău că uneori mi se face ruşine de sentimentele mele.
Îmi pare rău că uneori se uită cu ochii aia la mine, si nu stiu ce sa zic.
Îmi pare rău că nu pot fi mai mult.
Îmi pare rău că nu esti tu, dar poate o sa fii...
Îmi pare rău că uneori plictisesc.
Îmi pare rău că uneori atrag.
Îmi pare rău că uneori critic prea mult, si nu am răbdare.
Îmi pare rău că uneori îmi fac griji prea mult, şi aduc griji cu mine.
Îmi pare rău că gandesc prea mult si prea încet.
Îmi pare rău că nu prea gandesc cand ar trebui... şi las cuvinte nerostite.

O duzină de păreri de rău, pentru început. Măcar de-aş putea sa le împart pe jumate, la doi.

Oare pot?

Oglinda din perete

Cu tot ce se-ntâmplă astăzi
Nu ştii dacă vii sau pleci
Dar crezi că eşti pe drumul tău
Viata e trasată-n oglindă, nu strica tot
Uită-te la mine când îţi vorbesc
Tu te uiţi la mine, dar eu mă uit prin tine
Văd sângele din ochii tăi
Văd dragostea deghizată
Văd durerea chiar în mândria ta
Văd că nu eşti împlinit
Şi nu văd pe nimeni altcineva,
Mă văd pe mine, mă uit la…

Văd adevărul în minciunile tale
Nu văd pe nimeni alături de tine
Dar sunt cu tine, atunci când eşti singur
Şi mă corectezi, atunci când greşesc
Văd vina de sub ruşine
Îţi văd sufletul prin fereastra durerii tale
Văd cicatricile care rămân
Te văd pe tine, mă uit la…

Privindu-mă acum, îmi pot vedea trecutul
La naiba, arăt la fel ca afurisitul de tata
Îşi aprindea ţigara şi fuma în oglindă
Arăt chiar bine în oglinda spartă
Văd zâmbetul mamei ca o binecuvântare
Văd schimbarea, văd mesajul
Şi niciun mesaj nu putea fi mai clar
Am început cu omul din…


Oglindă din perete, iată-ne din nou
La bine şi la rău, ai fost singurul meu prieten
Mi-ai spus că vor înţelege omul care sunt
Atunci, de ce stăm iar aici, vorbind amândoi?

Marele ecran

Şi dacă m-aş uita zilnic la televizor şi aş găsi zilnic ceva nou, precum un mandru marinar pe varf de vas ce priveşte in larg şi vede mereu cate ceva cu binoclul său ruginit de cositor, simţindu-se din ce in ce mai înconjurat de pămant.

Dacă marinarul ăla pentru o clipă ar dori mai multă apă, atunci şi eu mi-aş dori o clipă să mă văd acolo. În cutia mea de plastic marcată de un nume, nu prea mare, dar destul de mare încat să satisfac marinarul din mine.

În refugiul unor ştiri pline de: "Astăzi un bărbat de 32 de ani şi-a pierdut fetiţa de 5 şi soţia într-un accident de maşină şi este momentan în stare bună". În atatea pierderi, în atatea alegeri proaste aruncate de sus, de parcă nu există un deget să arate că apusul... nu e chiar aşa uşor de prins.

În refugiul unui film de ora 9, unde oameni vand cu atata nonşalanţă sfarşituri fericite de parcă este atat de uşor. În refugiul unui om plin de inconştientă, în inima unei fete singure, în sărăcia neamului meu din care ies    tarandu-se martiri cu ceasuri scumpe si pantofi lucioşi. Din explozia unor "te iubesc"-uri scuipate de societate care nu-ţi lasă timp să tragi aer, înainte să înjuri.

Din creierul unui copil de 8 ani ce priveşte spre icoană şi spune: "Vreau să am şi eu televizor să mă uit la desene animate!".

Dar, marea asta puştiule, s-a jurat pe televizorul tău că nu vrea să vadă pămant şi habar n-ai cat bine vrea sa-şi facă. Ascultă asta de la un copil crescut cu casete închiriate ce ştia pe de rost sute de filme, ce a rămas ţintuit şi şocat în faţa unui ecran plin de purici fără să simtă că spectacolul, că spectacolul se încheiase de mult.

Un copil ce a alea la timp să se despartă de ochii altora şi să vadă mai mult cu ai săi, un copil ca mulţi alţii dar extraordinar de puternic pentru lucrurile pe care numai el le vede şi cu ajutorul cărora în fiecare zi mai trasează nişte linii pe atlas.

Deoarece în ziua în care acest vapor, acest vapor, se va scufunda, eu îmi iau prima barcă de salvare, caut pămantul şi vin să-ţi sparg televizorul.

Să vedem, pentru ce toastăm?

Niciodata să nu minţim, să nu furam, să nu înşelăm şi să nu bem!

Dar dacă vrei sa minti, minte în bratele celui pe care îl iubeşti.
Dacă vrei să furi, fură de la anturajele rele.
Dacă vrei sa înşeli, înşeală moartea.
Şi dacă trebuie să bei, bea în momentele care îţi taie respiraţia.

Tu ai inventat asta?
Simte-te ca acasă...