Daţi-mi!

Daţi-mi tot ce am nevoie sa fiu eu, daţi-mi un minut cu Dumnezeu...

Shh, acuma vorbim...

- Auzi, dă-mi şi mie conştiinţa Ta, conştiinţa de-a visa, cu nefiinţă să mă pot juca, şi-n ruga mea ascultă-mă,   şi-n sine Tu ascunde-mă, şi azi uităţi-mă... Şi ştiţi că iar vă privesc cu frică, daţi-mi sunetul din sufletul ce vă ridică... Ce mă ridică... Daţi-mi!


Uneori îmi imaginez dialoguri cu Dumenezeu. E ca şi cum mi-aş imagina discuţii cu prieteni imaginari, despre care sunt conştient că sunt doar în mintea mea. În ultimul timp, îmi imaginez cum Îi acord mustrări gratuite, cum Îl iau putin la mişto, sau peste picior.

Ultima oara I-am spus aşa:


- Auzi, băi Asta!... Ia uită-Te puţin pe Pământ, să vezi care e mişcarea. Îţi place? Unde e iubirea şi milostivenia aia pe care o tot promiţi? Zi Tu, nu meriţi sa fii un pic tras de urechi? Amice, asta nu e o joacă... Ai aproape 7 miliarde de oameni în grijă, şi Tie îţi arde de glume şi de ars aiurea prin Rai? Ia treci Tu frumuşel, şi fă curat pe unde e murdar, şi să n-aud comentarii! Ştii că am dreptate, că Ţi-ai cam bagat picioarele în ultima vreme. Sper să nu se mai repete!


Mă simt ca scos din vis, undeva la mijloc între r.e.m. şi realitate, cu ambigue tente de vis lucid. E puţin euforică starea, şi mă transformă într-un boem şoarece de bibliotecă pironit în faţa calculatorului. Poate ştiai, Dar Alfred Adler sugera că visele ar putea fi "pregătiri emoţionale" pentru rezolvarea unor probleme din starea de veghe, împingând individul de la simţul comun la logica proprie. Problema este că nu există o regula legată de reziduurile sentimentale ale visului, care pot fie intări, fie inhiba acţiunea contemplată.

Iar ultimul meu vis m-a speriat rău de tot...