Iată povestea omului care merge pe sârmă

Aaaa fost odată un om care o viaţă întreagă a încercat să meargă pe sârmă. Şi după multă trudă a reuşit, şi atunci a luat sârma şi-a plecat în târg; a legat sârma dintr-o parte într-alta a târgului şi-a început să meargă pe ea, dar sârma era veche şi s-a rupt. Atunci omul căzut a spus:

"O viaţă întreagă înveţi, ca să ajungi ceva, şi când crezi că ai terminat, iar trebuie să înveţi. Uite şi eu acuma, am căzut, mi-am rupt piciorul şi când s-o însănătoşi, iar trebuie să învăţ să merg pe sârmă. Şi dacă mereu înveţi, când te opreşti, tot nimic nu eşti. Şi atunci îţi aduci aminte că ai uitat să fii copil! De ce? Fiindcă învăţai!"

Poate unele lucruri nu le întelegi acuma, dar mai târziu, puţin mai târziu, ai să înţelegi.

(Im)posibil

Am încercat să dublez cubul. Am reuşit doar cu o riglă şi un compas.

Am încercat să împart un unghi în trei unghiuri egale. Am reuşit doar cu o riglă şi un compas.

Am încercat să fac cuadratura cercului... Încă mai încerc. Dar unele lucruri se abandonează.

Cică trebuie să ştii cand să renunţi...

Unora le vina să plangă.
Mie îmi vine să vomit.

Încep să învăţ că întotdeauna trebuie să-ţi faci singur opţiunile şi mereu să fie două ieşiri: una convenabilă şi una şi mai convenabilă, una bună şi una şi mai bună, una uşoară şi una şi mai uşoară... Şi ca întotdeuna trebuie să zambesc, indiferent că sunt calm, trist, nervos, extatic sau sictirit, indiferent că mint sau spun adevărul, pentru că oamenii chiar mor, şi imi este frică să nu moară vreunul supărat pe mine. Diplomat pană la nebunie, dar o fac.

Aşa sunt eu...

Zambet.

Prima treaptă

Îmi pare rău că uneori sunt înteles greşit.
Îmi pare rău că uneori mi se face ruşine de sentimentele mele.
Îmi pare rău că uneori se uită cu ochii aia la mine, si nu stiu ce sa zic.
Îmi pare rău că nu pot fi mai mult.
Îmi pare rău că nu esti tu, dar poate o sa fii...
Îmi pare rău că uneori plictisesc.
Îmi pare rău că uneori atrag.
Îmi pare rău că uneori critic prea mult, si nu am răbdare.
Îmi pare rău că uneori îmi fac griji prea mult, şi aduc griji cu mine.
Îmi pare rău că gandesc prea mult si prea încet.
Îmi pare rău că nu prea gandesc cand ar trebui... şi las cuvinte nerostite.

O duzină de păreri de rău, pentru început. Măcar de-aş putea sa le împart pe jumate, la doi.

Oare pot?